Aud din ce în ce mai des că trăim vremuri caragialeşti. Ce bine-ar fi să fie aşa ! Ar însemna că trăim în miezul valorii artistice.

Sunt instructive cuvintele cu care Ştefan Cazimir decide să-şi prezinte, în chip de post-scriptum, eseul I.L.Caragiale faţă cu kitschul (apărut într-o primă ediţie în 1988 şi republicat acum la Humanitas).

La vremea ei, explică aici criticul, cartea a fost citită inclusiv ca document politic incriminator. Gheorghe Grigurcu şi Gelu Ionescu (acesta din urmă într-un comentariu radiofonic difuzat de Europa Liberă), au descifrat cu tâlc aluzia de fond la festivismul delirant al finalului de regim ceauşist. Până şi motoul, aflăm, trimiţând explicit la un vers sediţios al lui Arghezi („kitschul răbdat se-ntoarce în cuvinte”) putea da naştere la nenumărate suspiciuni, mai ales dacă ţinem seama şi de indicaţia care-l însoţea. Era vorba, despre un „text adaptat”, sintagmă deloc ingenuă. Tot astfel, „text adaptat” stătea scris şi în dreptul imnului de stat al României de pe atunci. (În care, se ştie, intervenise chiar Secretarul General al Partidului).

Faptele acestea ţin de detaliile istoriei literare recente şi, desigur, nu pot fi ocultate. Dar sunt ele la fel de semnificative dacă limităm discuţia asupra istoriei criticii literare, asupra, adică, scriitorului Caragiale? Doar într-un anume sens. Din punctul meu de vedere, autorul Scrisorii pierdute a avut parte, începând cu siniştrii ani optzeci, de o continuă dublă lectură (cu nimic mai puţin pernicioasă decât dubla măsură, dubla gândire sau dublul limbaj). Una profesionistă, a specialiştilor străluciţi, care au reuşit, după aparent ultimativul Cioculescu, să găsească în literatura dramaturgului veritabile noi piste de abordare; şi, evident, una amatoristică (practicată nu neapărat de amatori), pentru care numele lui Caragiale funcţiona ca simplu indiciu pent