Americanii au un cult înnăscut al drapelului lor de țară. Ei, ca popor, sunt adunați din toată lumea și europeni, și asiatici, și afroamericani. Cum Dumnezeu fac de toți, fără excepție, când este înălțat steagul lor și cântă imnul Statelor Unite, înțepenesc în solemnitate, țin, de la președintele Obama, pentru a-l numi pe președintele actual, până la ultimul cetățean de culoare din cartierul newyorkez Harlem, mâna lipită de inimă? Cum fac, cum de au ajuns aici, unde au învățat că America lor trebuie iubită? De câteva zile, colegii de la Antene, cu care colaborez și eu uneori când mă aflu în București, au lansat o inițiativă de cinstire a tricolorului sub genericul „E scris pe tricolor Unire”. Parcă așa sună un promo din care pricep că acțiunea, la care suntem convocați sufletește, ține o lună, probabil până la Ziua Națională.
Eu zic că-i bine, că ideea cheamă la o trezire, fiindcă prea am uitat cine suntem. Nu mai știm istoria națională, ea e predată alternativ, prin Harghita se predă oficial o istorie a Ungariei Mari, iar în Galați, îmi povestea cineva, e un dascăl cam țăcănit care vorbește la fiecare oră de curs despre Imperiul Bizantin. E pasiunea lui, sunt convins că-i interesant, dar să nu sufli o vorbă despre bătălia de la Posada și să-i treci sub tăcere pe Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Brâncoveanu? Să se facă doctor de istorie la Istanbul, dacă tot e încercat de un junghi pe partea asta de cultură și să-l lase aici pe altul care să scape o vorbă copiilor și despre dramele și mândriile noastre ca popor.
Steagul americanilor – iar mă întorc la ei – e peste tot. O întreagă industrie de textile e dependentă grafic de stindardul lor. Îl găsești pe tricouri, geci, cămăși și chiar chiloți. Da, am găsit la Larnaca, în Cipru, pierzând vremea într-o zi de concediu până se deschidea Biserica mormântului lui Lazăr, cel înviat de Hristos, țoale cu s
