Mircea Mihăieş este un scriitor cu proiecte şi mize interesante şi extrem de diverse, o figură importantă a lumii noastre culturale. Îmi amintesc entuziasmul cu care am deschis Cărţile crude (ediţia a doua, din 2005), plăcerea cu care am citit mai multe pagini, curiozitatea cu care aşteptam să întorc următoarea filă.

Mircea Mihăieş ştie să te ţină în priză, să facă promisiuni, să întoarcă frazele din condei, să arcuiască metafore şi mai ales să întreţină o aştepare, folosindu-se adesea de paradox, de fraze tip focuri de artificii, unele ambigue, altele precise, definitive. Problema este însă cumva ca la fotbal: degeaba joci bine, dacă nu marchezi. Textele lui M. Mihăieş se propun ca texte cu miză ideatică, nu sunt jucăuşe texte „de plăcere”, şi totuşi, „Ideea” pe care o presimţi născându-se se disipează, iar finalul, fie că e vorba de capitolele luate separat sau de cartea în ansamblu - şi mă refer atât la Cărţile crude, cât şi la monografia dedicată lui Faulkner – au ceva neterminat, spus în grabă sau nespus până la capăt (paradoxal, pentru că ambele au un număr consistent de pagini).

Frustrantă, în cazul monografiei despre Faulkner, este aşteptarea unei „iluminări” legate de interpretarea operelor din perspectiva lui „ce rămâne?”, opere fie luate separat sau în ansamblu(ri), iar această iluminare globală nu se produce. Cartea este presărată cu nenumărate luminiţe, există promisiuni foarte frumoase la început, dar nu există acea Idee sau acele idei originale, puternice, care să deschidă porţi noi în cunoaşterea, în „decodarea” misterului marelui scriitor american. Ca şi cum intuiţiile, ideile originale ale lui M. Mihăieş, sufocate de vasta bibliografie şi de ideile „tari” ale celorlalţi critici, ar trece în zona inefabilului, a metaforicului, într- o zonă ne-demarcată ferm, teoretic, ideologic, ci doar stilistic. Spre exemplu, discutând „complicat