Festivalul Les films de Cannes à Bucarest a fost un prilej de bucurie pentru cinefili din mai multe motive: a reprezentat prima ocazie de a vedea în România După dealuri, despre care voi scrie în numărul următor din Observator cultural, şi de a vedea pentru prima dată Holy Motors, filmul care, pentru cei ce au avut un adevărat cult pentru Mauvais sang, Les amants du Pont-Neuf sau Pola-X, reprezenta evenimentul anului în cinema. Din păcate, atît Cosmopolis al lui Cronenberg, cît şi filmul lui Leos Carax au fost mari dezamăgiri din punctul meu de vedere. În consecinţă, am ales să scriu despre filmul care a însemnat cel mai mult pentru explorarea formală a mediului cinematografic. Post Tenebras Lux – un poem al încetinirii Post Tenebras Lux, filmul pentru care Carlos Reygadas a primit anul acesta Premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes, ne invită să privim lumea pe care o creează prin ochii unui copil. Este o lume diferită de cea cu care sîntem obișnuiți din­tr-un anumit punct de vedere, esențial nu numai pentru acest film, ci pentru un anumit mod de a face cinema. Juan (jucat de Adolfo Jiménez Castro) și Natalia (interpretată de Natalia Avecedo) sînt un cuplu de tineri căsătoriți și părinții a doi copii adorabili de numai cîțiva ani. Familia locuiește departe de zgomotul și viteza marilor orașe, într-o casă impresionantă aflată la poalele munților. Cuplul nu pare să aibă nevoie de ritmul marilor orașe și nu părăsește locul în care tră­iește. În afară de o vacanță plină de aventuri sexuale în Europa, aceștia nu par să părăsească locuința. Și nici nu au motive să o facă. Locuiesc într-un paradis natural. Există însă și secvențe violente greu de suportat în Post Tenebras Lux. Mă gîndesc la secvența cînd Juan își lovește cîinele pînă cînd acesta moare și la alte secvențe destul de greu de suportat pentru spectatorul neobișnuit cu onestitatea un