Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

Prin anii ’50–’60, Ovid S. Crohmă lniceanu ţinea, la Universitate, un curs de literatură română interbelică, ce a circulat, multă vreme, bătut la maşină. Epoca se dusese, oamenii ei nu. Despre ei sunt Amintiri-le deghizate. De ce deghizate? O primă explicaţie o dă Ioana Pârvulescu, amintindu-şi-l, la rându-i, pe criticul în piele de memorialist. Autorul analizelor obiective, dar şi al jocurilor cu punctele de vedere, îşi permite, aici, să observe mai liber oamenii, să scape câte o anecdotă, să-şi şteargă o lacrimă, să ţeasă un regret. Cu plăcere intelectuală şi empatie omenească. Apoi, arta memoriei este, prin tradiţie, şi artă dramatică. Nu sunt doar amintiri, ci un teatru al amintirilor, din care rămân replici acide (Arghezi, aflând că un confrate a suferit, după o petrecere aniversară, o comoţie, spune către altcineva: „Am auzit că lui Sadoveanu i-a căzut un ochi în gură”), sau epiloguri de borangic („O femeie îşi ascundea faţa de lumină. Un bărbat agoniza, undeva în încăperile întunecate. Parcă ieşisem din casa Rimilor” – după vizita la Hortensia Papadat-Bengescu, bătrână şi afişând, încă, o amară cochetărie). Un alt episod, tot cu doamna interbelicului, arată un Crohmălniceanu de-o extremă delicateţe, şi deferenţă faţă de marea literatură, care extrage pasaje potrivite din Balaurul pentru a înnobila textul prea pe linie trimis de ea la o anchetă a Contemporanului. Va fi ultima ei apariţie în presă.

Emoţionante sunt şi amintirile despre Călinescu, mai puţin cele care-l au în centru pe profesorul desfăşurându-se în faţa amfiteatrelor pline, şi mai mult pe omul depăşit de vremuri şi învins de boală. Frenezia cu care se agaţă de viaţă, în toate formele ei, arta cu care transformă o casă modestă într-un mic palat, bucuria tinerească a petr