În trecut, educaţia se baza pe dominare, disciplină, frică şi culpabilizare, copiii fiind constrânşi să se supună din frica de a nu fi pedepsiţi mai aspru. Deseori, disciplinarea a fost confundată cu pedeapsa. În cazul copiilor, pedeapsa se referă la un control exercitat asupra lor, prin forţă, cu scopul de a le modifica un comportament problematic. Metode neplăcute, devastatoare Provocarea unei dureri prin lovire, suferinţă impusă prin reţinerea mâncării, închiderea într-o cameră întunecată, penalizări care de multe ori nu au legătură cu comportamentul inacceptabil, aşa cum, de pildă, ar fi cazul copilului care nu are voie să iasă la joacă toată săptămâna pentru că a spart o vază sau a stricat jucăria fratelui mai mic, insultele, ridiculizarea, etichetarea şi altele. “Sunt unii părinţi care aleg să disciplineze în acest fel pentru că nu cunosc o altă metodă prin care să obţină rezultatul scontat. Au primit ei înşişi acelaşi „tratament” când au fost copii, observă că şi alţi părinţi fac acelaşi lucru, deci li se pare „normal” să facă aşa. Dar, pe lungă durată, aceste metode sunt neplăcute şi chiar devastatoare pentru copii, cât şi pentru părinţi. De exemplu, copiii vor avea o imagine de sine negativă, vor încerca să facă pe plac celorlalţi în detrimentul sentimentelor proprii, ulterior vor putea dezvolta tulburări emoţionale”, a declarat Claudia Tăban, profesor psiholog. Relaţia părinte – copil, afectată De asemenea, va avea de suferit şi relaţia dintre părinte şi copil. Acesta îşi va pierde încrederea în părinte, va ascunde unele lucruri faţă de el, va căuta afecţiune în altă parte. “Pedepsele sunt aplicate în mod greşit atunci când mărimea acestora nu are legătură cu comportamentul. De exemplu, atunci când, pentru greşeli minore sau comentarii, sunt aplicate pedepse la fel de mari ca şi în cazul unor încălcări majore ale regulilor, cum ar fi lovirea unui alt copil”