Vorbind despre Jurnalul fericirii, tulburătoarea confesiune a lui N. Steinhardt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul acesta 100 de ani, n-aş vrea să mă apropii în aceste puţine rânduri de temele mari ale cărţii: felul în care spaţiul detenţiei se preschimbă, prin credinţă, dintr-un loc al suferinţei într-unul al fericirii; sau complicata, lenta, întortocheata sa convertire petrecută, aşa cum observă cercetătorii atenţi ai operei sale, ca George Ardeleanu, după alte reguli decât s-a petrecut, de pildă, convertirea bruscă a lui Saul, pe drumul Damascului.

Mă voi opri aici doar asupra unui episod a cărui descriere nu ocupă în Jurnal… mai mult de o pagină - două, dar care mi se pare de o excepţională însemnătate literară şi morală.

Să ne reamintim. Tânărul Steinhardt este ridicat şi anchetat de Securitate: ca la o răspântie unde drumurile se bifurcă fatal, are de optat între a pactiza cu torţionarii trădându-şi prietenii, situaţie în care ar rămâne în libertate, şi a nu face compromisuri, situaţie în care ar urma să ia calea condamnării, a închisorii. Întors acasă de la anchetă, are o confruntare hotărâtoare cu tatăl său: ce e de făcut?

Replicile acestuia,memorabile, profetice, sună astfel: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gîndesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.” Şi, mai apoi: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) –, vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai c