După reaşezarea din anii ’80, când Caragiale începe să fie recunoscut ca o a doua efigie a spiritului românesc (şi, totodată, ca un autor complex, în mare măsură „livresc”), părea că nimic nou nu se mai poate spune despre scriitorul clasic.
Au urmat, însă, cărţile lui Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu şi Dan C. Mihăilescu şi, vorba criticului, „un nou Caragiale apăru”. Un Caragiale care este „contemporanul nostru” estetic, iar nu moral şi comportamental, aşa cum încă mai cred mulţi. Fiecare din interpretările citate ne-a dezvăluit, dintr-o altă perspectivă, complexitatea operei scriitorului şi, mai ales, aspecte până acum insuficient cercetate, în măsură să îl recomande în continuare sensibilităţii contemporane.
În splendida sa exegeză I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, criticul Dan C. Mihăilescu a plonjat, condus de o intuiţie demnă de invidiat, în arcanele puţin străbătutei epistolografii caragialiene. Dar nu spre a o exploata documentar, cum făcuse (strălucit) Şerban Cioculescu, ci căutând secretele personalităţii „sucite” a celui pe care comuniştii l-au vrut împietrit sub chipul „criticului” încruntat al „burghezomoş ierimii”. Fără să facă o psihanaliză a operei epistolare – e un critic prea fin pentru o asemenea grosolănie –, Dan C. Mihăilescu scoate la iveală geologia sufletului caragialian şi, subsecvent, tectonica unei naraţiuni confesive de o năucitoare versatilitate. Consecinţele acestei desfolieri a travestiurilor textuale depăşesc cu mult simpla reevaluare a corespondenţei. Caligrafia plăcerii este un concept ce redesenează, de fapt, portretul spiritual al lui I. L. Caragiale.
Însă nu toţi cititorii lui „nenea Iancu” au la dispoziţie cele două ediţii critice consacrate (Zarifopol – Cioculescu – Liviu Călin, respectiv, Nicolae Bârna – Stancu Ilin – Constantin Hârlav), spre a se putea delecta cu delicatesele corespondenţei scrii