Departe de România, în Alpi, există un munte care se numeşte Valacia. Cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om. Nume româneşti, la mii de kilometri distanţă, în inima Dolomiţilor italieni. Într-o zi de la începutul toamnei, am urcat muntele să caut răspunsuri şi să găsesc poveşti
Turmele pierdute
Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuţi, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Păşesc încet, nişte umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceaţă. Ceaţa care se furişează împreună cu ei, ceaţa care aduce frigul, ceaţa care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău şi să te rogi în şoaptă. Şi mai trebuie să fie lună plină. Şi să simţi. Să simţi că muntele respiră odată cu tine, că tu şi el sunteţi două vietăţi ciudate şi la fel, aproape la fel. Doar aşa, neclintit şi tăcut, vei înţelege că ceaţa, vântul şi frigul nu sunt doar atât, ci că acolo, în inima lor, sunt nişte oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugăciunea îţi va fi ascultată, uzi, bărboşi, în veşmintele lor de blană, şi vei şti că sunt ei, păstorii care îşi caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refugiul Valacia, în inima Munţilor Dolomiţi. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să ştie că într-o noapte senină, la două mii şi mai bine de metri, o ţigară pe care o savurezi în tihnă poate să fie uneori liniştea de care ai nevoie. A ieşit din refugiu, a dat de frig, de ceaţă şi de vânt. S-a mirat puţin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un albastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucrurile se pot schimba mai repede chiar decât ai fuma o ţigară. Giuliano a tăcut, a mulţumit cerului
