„Fericirea are ideea de gratuitate înscrisă în codul ei“

Stimate domnule Mihai Zamfir, aş începe interviul pe care aţi avut amabilitatea să mi-l acordaţi cu întrebarea, simplă, în aparenţă, dar, poate, mai complicată decât ar părea la prima vedere: ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre Secţia româno-portugheză a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti?

Stimate domnule Boldea, lusofonia mea nu a însemnat o pasiune de adolescenţă, ci, aş spune, mai degrabă o revelaţie de tinereţe. S-a ivit la un moment dat posibilitatea de a deveni profesor-auxiliar la Catedra de română, devenită vacantă la Universitatea din Lisabona, urmare a unui concurs desfăşurat în Senatul Universităţii lisaboneze. N-am ştiut înainte nimic despre acel concurs, candidatura mea – alături de cele ale altor cîţiva profesori români – fusese sugerată de Alexandru Rosetti şi de Iorgu Iordan, care întreţineau relaţii cu filologii portughezi importanţi. Ştirea că am cîştigat concursul mi-a sosit printr-o scrisoare trimisă în toamna lui 1971 de şeful Departamentului de Romanistică: m-am frecat la ochi, am crezut că e o farsă. Dar nu era.

În condiţiile României de la începutul anilor ’70, cea mai mare problemă a fost obţinerea permisiunii de a onora oferta portugheză şi de a putea pleca din ţară. Faptul că toate demersurile au durat doar un an şi ceva şi că, în luna octombrie 1972, începeam să predau la Universitatea din Lisabona a ţinut de miracol. I-am rămas adînc recunoscător profesorului Alexandru Niculescu, cel care – profesor el însuşi la diferite universităţi europene – mi-a arătat cum trebuie compus dosarul pentru o universitate străină şi mi-a oferit primele indicaţii concrete. Adînc recunoscător şi profesorului Mircea Maliţa: dacă, în acel moment, d-sa nu s-ar fi aflat în fruntea Ministerului Învăţămîntului, probabil că n-aş fi ajuns niciodat