Pillat e un degustător, nu un judecător. Un spectator onest şi rafinat, nu un actor cu pretenţii critice.

Al treilea volum al lui Dinu Pillat la Humanitas cuprinde – pe lîngă studii critice, teze de doctorat şi file de corespondenţă – cîteva pagini de arhivă fotografică, în cuprinsul căreia cititorul cade pe trei poze din ultimii ani de viaţă ai autorului.

Efigia omului care ne priveşte din chenarul lor ne dă amănunte despre spiritul aflat în spatele fizionomiei, spirit a cărui umoare o vom regăsi de altminteri în textele de exegeză literară. Nu e nici o exagerare în a afirma că amprenta pe care un spirit o lasă pe un chip se regăseşte cu fidelitate în pînzele sufleteşti ale scrisului său, între forma plastică a unei mimici şi forma grafică a unei idei neexistînd decît deosebiri minore. Fiecare scrie cum arată, iar Dinu Pillat nu face excepţie.

Prima poză, din 1974, ni-l înfăţişează în incinta unei încăperi, cu cotul stîng sprijinit de speteaza scaunului şi cu degetele mîinilor prinse, ca într-o frînghie înnodată, în bucla unor braţe ce coboară dea lungul pieptului, într-un gest stingher care trădează agresiunea pe care i-o inspiră aparatul de fotografiat. Mimica e de tristeţe curtenitoare, ochii zîmbindu-i amar pe fundalul unei feţe resemnate, Pillat aflîndu-se undeva între melancolia unui spirit care nu e în apele lui şi dorinţa de a-i face pe plac fiinţei care îl fotografiază. E aici o stînjeneală politicoasă de fiinţă retractilă. A doua poză, din 1975, îl surprinde picior peste picior, zîmbind relaxat în obturatorul aparatului, cu o mimică ceva mai senină. Tenta pămîntie a feţei e dată de cearcănele vinete, de proeminenţa sprîncenelor negre, ce par cu atît mai negre cu cît deasupra lor se cască dîmbul palid al unei calviţii largi. În plus, conturul bărbii înspicate mută centrul de lumină al chipului dinspre ochi spre obraji. Privit