Sunt binecunoscute scrisorile marchizei de Sévigné către fiica sa. De curând, a apărut la Humanitas un prim volum cuprinzând scrisori adresate de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, soţia marelui critic, fiicei ei, Monica Lovinescu.

Oricine va citi aceste scrisori, fie şi numai pe cele din anii 1947-1951, aproximativ o treime din cele 2.500 păstrate, care formează conţinutul volumului de faţă, va găsi, fără doar şi poate, comparaţia mea perfect îndreptăţită. De altfel, Ecaterina Bălăcioiu însăşi, profesoară de franceză, le citise pe cele ale scriitoarei franceze din secolul XVII şi se referă la ele, într-o anumită împrejurare, când, cu modestie, refuză comparaţia cu pricina sub raport literar, menţinând-o graţios doar în privinţa calităţii ei de mamă care se adresează fiicei mult iubite.

Înainte de a vorbi despre protagonista corespondenţei, sunt dator să spun că ediţia se datorează doamnei Astrid Cambose, care a selecţionat (altfel nu se putea!) textele, le-a adnotat şi prefaţat cu competenţă. Efortul a fost considerabil şi puţinele erori, îndeosebi de datare, nu scad din meritul editoarei. Traducerea din franceză a unor scrisori, mai numeroase decât cele în română, aparţine doamnei Gabriela Creţia. O parte din bogata informaţie necesară înţelegerii, atât a textului, cât şi a contextului, provine din cartea consacrată de doamna Doina Jela mamei Monicăi Lovinescu şi din culegerea de documente alcătuită de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu în prelungirea Raportului Tismăneanu, volumul întâi, tot de la Humanitas (despre al doilea, am scris, cu o săptămână şi, respectiv, două în urmă în aceste pagini).

Moartă în beciurile Securităţii

E vorba, cum spuneam, de 2.500 de scrisori şi cărţi poştale dintre 1947 şi 1958. Doi ani de referinţă pentru mamă, ca şi pentru fiică: prima scrisoare datează din 9 septembrie 1947, a doua zi după ce Moni