În „După dealuri", primul său lungmetraj de după premiatul „432", regizorul Cristian Mungiu nu se îndepărtează prea mult de cercul infernului pe care l-a explorat în acel film.

„Zeii urzesc nefericiri pentru ca oamenii să aibă ce povesti", spuneau anticii, şi e valabil şi în cazul controversatei drame de la Tanacu, survenită pe plaiurile vasluiene în

Anno Domini 2005. În realitate, una dintre cele mai stupide şi fără sens întâmplări de după 1989, o tipică „moarte care nu dovedeşte nimic". Impactul fatal dintre destinul Irinei Cornici şi cel al călugărului Daniel Corogeanu s-a grăbit a fi interpretat de presă într-un fel sau altul, în funcţie de interesele sau de prostia celor care se exprimau. Mai fertilă s-a dovedit a fi tragedia, pe măsura trecerii vremii, pentru domeniul artistic.

NICI ÎNGER, NICI DEMON

„432" nu era un film despre avort, au insistat la premiera de acum cinci ani regizorul şi comentatorii pertinenţi ai peliculei. La fel, acum, Mungiu repetă, de câte ori e nevoie, că filmul său nu este despre religie sau despre situaţia din Biserica Ortodoxă Română. Scenaristul-regizor nu face greşeala să îl demonizeze pe preotul-exorcist, aşa cum atât de des l-am văzut prezentat în anii scurşi de la întâmplare.

Dacă preotul din film nu mai este un campion al fanatismului, el nu e nici un „atlet" spiritual, încleştat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu (ceea ce crede el a fi) demonul. Personajul lui Valeriu Andriuţă este complet lipsit de vreo flacără, oricare ar fi ea, în bine sau în rău. Filmului lui Mungiu îi lipseşte orice dimensiune religioasă/spirituală, ceea ce face ca personajul-cheie al exorcistului să fie unul plat şi banal (nu e vina actorului, aşa e construit stareţul din scenariu). Exorcistul nu ia aici decizii conform propriei voinţe, el este aproape împins de la spate de bunele intenţii ale celorlalţi şi de mecanismul im