În istoria filozofiei nu există mulţi gînditori care să fi identificat potenţialul de „gîndire“ al cinemaului. Poate şi pentru că – prin comparație cu alte arte, precum pictura sau literatura – cinema-ul este încă o artă tînără. Și, dacă îi dăm dreptate lui Peter Greenaway, istoria cinema-ului abia începe. De cîțiva ani însă se vorbește de­spre film din punctul de vedere al ontologiei sale. În filozofia contemporană, încercarea de cea mai mare anvergură rămîne încă analiza făcută de Deleuze în cele două cărți consistente, Cinéma 1 – L’image-mouvement şi Cinéma 2 – L’image-temps (Les Éditions de Minuit, 1983, 1985). După cum arată şi titlurile, cele două volume abordează problema „compunerii“ ima­ginii de cinema prin diferenţierea din ce în ce mai subtilă a diferitelor planuri ale mişcării, precum şi desfăşurarea imaginii cinematografice în timp (ca durată bergsoniană).

Cărţile despre cinema scrise de Deleuze în anii ’80, ca urmare a cursurilor de la Vincennes, oferă o abordare a cinema-ului diferită de perspectivele statice asupra operei de artă. Filmul nu mai este (doar) „reprezentare“, o simplă proiecţie, ci are potenţialul de a crea propriile mişcări şi moduri temporale. Aceste mişcări („figuri“ ale filmului) sînt determinate de elemente formale – precum ritmul (realizat în cadrul montajului și prin mișcarea camerei) şi durata – intrinseci mediului de expresie filmic. Temporalitatea („imaginea-timp“) localizată în arta cinematografică corespunde unui anumit mod de a filma, de a monta şi de a vedea filmul. Cele două volume marchează o cezură în istoria cinematografiei care poate fi situată aproximativ în anii 1940-1945. Această schimbare se referă la apariţia unor noi configuraţii cinematografice ale timpului şi ale mişcării. Imaginea-mişcare este exemplificată de Deleuze prin cinema-ul clasic hollywoodian. În aceste filme, timpul este subordona