Christine Brooke-Rose (1923 - 2012) e cunoscută, în general, publicului cititor - britanic şi nu numai - drept una dintre vocile de seamă ale criticii literare din ultima jumătate de veac. Astfel, de la A Grammar of Metaphor (1958) şi până la studii ori eseuri ulterioare, cum ar fi A Rhetoric of the Unreal. Studies in Narrative and Structure,Especially of the Fantastic (1981) sau Stories, Theories and Things (1991), autoarea s-a aplecat asupra unor probleme esenţiale ale naratologiei sau ale poeticii contemporane.
Însă preocupările sale sunt mult mai vaste, căci, debutând în 1955 cu o carte de poeme, Gold, Christine Brooke-Rose a abordat, apoi, atât memorialistica şi eseul, cât şi proza. Fapt deloc suprinzător, în fond, pentru cineva atât de familiarizat cu mecanismele construcţiei narative. Surpriza, însă, a venit în anul 1986, când, chiar dacă începuse ca o romancieră preferând cele mai noi form(ul)e de scriitură, autoarea publică un roman extrem de experimental, profund intertextual, dar înrudit în multe din datele sale cu literatura de tip science-fiction, intitulat Xorandor. Unii exegeţi au devenit, peste noapte, adevăraţi heralzi ai "noului gen literar în peisajul cultural britanic", iar alţii, deşi recunoscând meritele autoarei, s-au îndoit de vialibilitatea estetică a unui astfel de demers. Însă nimeni nu a pus - nu avea cum s-o facă! - sub semnul întrebării calitatea scriiturii lui Brooke-Rose şi nici talentul său de a actualiza un model narativ care părea deja, la jumătatea anilor '80, deja uşor desuet şi dedicat exclusiv adolescenţilor.
Protagonistul cărţii, de altfel şi cel care dă titlul acestui straniu roman, este Xorandor. O piatră. Dar nicidecum una oarecare. Ci, desigur, având puteri nemaiauzite şi calităţi uluitoare... Astfel, într-o bună zi, stând afară şi fiind complet absorbiţi de jocurile pe computer în care sunt mari maeştri, Jip
