Cu patru ani în urmă, The Economist a susţinut cu entuziasm candidatura lui Barack Obama pentru Casa Albă. La fel au făcut-o milioane de alegători. Săptămâna viitoare americanii se vor îndrepta spre urne cu aşteptări mult mai mici. La fel o va face (cel puţin în spirit) şi această revistă londoneză. După ce a trebuit să suporte o campanie mizerabil de negativă, cea mai puternică ţară din lume are acum de luat o decizie mult mai dificilă decât acum patru ani.

Iar asta are legătură în mare măsură cu natura păcătoasă a campaniei lui Obama. Un om care odată personifica speranţa şi echilibrul a coborât ştacheta până la un nou minim lansând atacuri asupra lui Mitt Romney încă dinainte ca acesta să fie nominalizat candidat de către republicani. Şi totuşi alegerile presupun alegerea cuiva pentru a conduce o ţară. Alegerea se traduce acum în două întrebări: cât de bun preşedinte a fost Obama, mai ales în ceea ce priveşte chestiunile economice şi de politică externă? Şi, poate America avea încredere că inconstantul Mitt Romney va face o treabă mai bună? Plecând de la aceste fundamente, democraţii abia merită să fie realeşi.

Primul mandat a lui Obama a fost unul peticos. Argumentul său cel mai puternic în ceea ce priveşte economia este pur şi simplu că nu a făcut ca lucrurile să devină şi mai rele. America era pe o spirală descendentă când a preluat el puterea, băncile şi producătorii auto erau aproape de dezastru iar numărul şomerilor creştea cu 800.000 pe lună. Reacţiile sale – o stimulare agresivă, salvarea General Motors şi Chrysler, aplicarea unor teste de stress raţionale băncilor şi majorarea obligatorie a capitalului (astfel încât sistemul bancar american este acum într-o formă mult mai bună decât corespondentul european) – au ajutat la evitarea unei Depresiuni. Este însă un mesaj greu de vândut acum, când creşterea este anemică iar slujbele rare; îi va