Am văzut, cu multă vreme în urmă –în adolescență, posibil chiar în copilărie-, un film terifiant: se făcea că, în viitor, resursele planetei se împuținaseră până acolo încât nu mai puteau suporta creșterea populației. Soluția găsită? Bătrânii și cei incapabili de muncă erau eutanasiați. Nu era soluția „finală” a naziștilor, de purificare a rasei ariene și de întărire a sănătății populației prin excese spartane, ci una aparent pragmatică: ce faci când n-ai încotro, când trebuie să alegi răul cel mai mic? Desigur, regizorul încerca să releve faptul că existau soluții alternative, preferabile eutanasierii dezumanizante. Nu mai știu exact care erau soluțiile. De fapt, nici nu bag mâna în foc că acestea au fost prezentate cu adevărat, că nu s-a creat în mintea mea o fantasmă referitor la existența alternativelor – ca o sublimare a unei speranțe deșarte.
Nu suntem chiar așa de departe de momentul în care un asemenea scenariu va fi cel puțin luat în considerare, dacă nu se întâmplă, cumva, un miracol. Cred că generația mea, generația „decrețeilor”, a celor care s-au născut după anul 1965, ne vom confrunta cu problema imposibilității statului de a ne mai asigura plata pensiilor. Fără venituri și incapabili să mai muncim la un randament corespunzător, vom deveni o povară insuportabilă pentru generațiile mai tinere. Cei rămași fără copii care să îi ajute, vor fi literalmente condamnați la pieire. Nu că acum situația este mult mai bună, dar se mai găsesc bani pentru ajutoare sociale. Noi, decrețeii, vom privi cu jind la aceste vremuri.
Deja se discută despre faptul că nu se cunosc soluțiile pentru anul viitor, când se știe că bugetul nu va mai suporta plata integrală a salariilor bugetarilor și a pensiilor. Cu salariile se mai ajunge la un compromis, dacă economia va crește, dar ce te faci cu pensiile? E neconstituțional să le scazi, așa cum logica matematică ar imp
