(Mai ales) în anii din urmă, cum se apropie "sezonul Nobel", cum începe să zumzăie şi la noi presa în chestiunea celebrei şi (deseori) prestigioasei recompense. Ceea ce este firesc. Mai greu de înţeles este de ce toată suflarea românească şi toate mass-media dau în brânci comentând despre şansele României de a obţine Premiul Nobel pentru Literatură, ca şi cum acesta ar fi singurul (sau cel mai de preţ) dintre premiile care poartă numele inventatorului dinamitei.

Despre literatură se combate, domnule, serios şi tăios, polemic şi ditirambic. De când "s-a hotărât" pe plan intern că am avea şi noi un autor nobelizabil, cetăţenii cu acces la media s-au împărţit în două tabere pe care le desparte totul şi le uneşte un singur lucru - şi anume numele autorului cu pricina. Unii îi contestă vehement valoarea, frizura, înălţimea, propensiunile politice, conţinutul moral şi toate celelalte. Ceilalţi, dimpotrivă, se declară căzuţi în admiraţia lui (literară şi para-literară). Se poartă un război în toată regula, născător de solidarizări şi solidarităţi, dar şi de duşmănii şi de ranchiune intratabile şi ireconciliabile. După ce trece furia premiului Nobel pentru Literatură, pasiunile intră "în adormire", cum se spune pe limba masonilor, pentru a izbucni din nou, mai aprig, mai vocal şi mai vehement, anul următor. Desigur, în jurul persoanei, personalităţii şi operei aceluiaşi autor.

Anii, ca toţi anii, trec, duşmăniile din aşa-zisa "lume literară" sporesc şi se ascut, precum lupta de clasă, iar Nobelul pentru Literatură ne ocoleşte de fiecare dată. Dacă disputele vor continua cu aceeaşi intensitate şi în anii următori, n-ar fi exclus ca o voce autohtonă (autorizată, fireşte) să propună desfiinţarea premiului cu pricina, denunţându-l ca fiind partizan, nedrept, subiectiv, tributar unor raţiuni extraliterare (cum, de altfel, chiar s-a dovedit a fi, de nu puţine ori).