Ucraina e în situația în care se află întreg arhipelgul de pe frontiera fostei Uniuni Sovietice. Schimbarea de denominație statală nu a fost lipsită de urmări. Toate aceste state au desfășurat rapid o politică externă, comercială, o diplomație și o transformare instituțională cu aparențe formale cusur.

Însă procesele care au imprimat transformarea nu se sprijină pe schimbarea prealabilă a relațiilor de putere. Fosta nomenclatură pro-sovietică și-a păstrat, cu mai multă sau mai puțină abilitate, capacitatea de control, mimînd, simultan, democratizarea. În același timp, fosta metroopolă sovietică, la rîndul ei deghizată democratic, și-a menținut obiectivele de politică externă, începînd cu pretenția de a dirija sau influența politica internă a fostelor state comuniste. Ce era de sperat? Nu mare lucru, dacă rămînem la enunțurile de mai sus și, mai ales, dacă le dăm un înțeles absolut.

Însă acest tip de analiză face exact greșeala pe care o fac, în mod repetat, numeroși analiști occidentali, alături de guverne și instituții internaționale: concepția formală asupra democrației. În esență, această școală e și radicală și naivă. Ea presupune, pe de o parte, că democrația poate fi importată prin formele ei de bază (în primul rînd, alegeri, apoi instituții, titluri și poziții administrative), indiferent de situația de pe teren. De aici, mitul alegerilor care răstoarnă o ordine economico-politică fundamentală și obligă la democrație.

În acest punct, școala care citește prea mult în rezultatele alegerilor e radicală. Mai departe, aceași școală e cucerită moral și psihic de „rezultatele solide” ale opoziției, fără să înțeleagă că jocul rezultatelor e manipulat de puterea de stat. În acest punct, observatorii amatori de asemenea analize sînt naivi. Asta nu înseamnă, însă, că lucrurile sînt de neclintit sau că schimbările sînt de-a dreptul