Mai mult decât de roman, de poezie sau de teatru, anii postdecembriş ti îmi pare că au fost marcaţ i de opere memorialistice.

Fuseseră, cele mai multe, scrise înainte de 1989, iar unele chiar înainte de război, dar ieşeau la lumină acum, când nu mai funcţiona cenzura. Ne amintim: Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Jurnalul lui Sebastian, Jurnalul lui M. R. Paraschivescu, Jurnalul lui Gala Galaction, Jurnalul Alicei Voinescu, memoriile lui I. G. Duca, memoriile lui C. Argetoianu, memoriile lui Arşavir Acterian, memoriile lui Mihai Beniuc (Sub patru dictaturi), Caietul albastru de Nicolae Balotă, Un român la Paris de Dumitru Ţepeneag, Zidul martor de Florenţa Albu, Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu, memoriile Monicăi Lovinescu, memoriile lui Virgil Ierunca, memoriile Sandei Stolojan, Jurnalul lui Victor Felea, Jurnalul lui Mircea Zaciu. Şi mai sunt. Aproape toate aceste cărţi au stârnit mari valuri de interes. Li se alătură acum Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi (Polirom, 2012), cu supratitlul , din capul locului problematizant, Internaţionala mea. Mă voi referi la supratitlu peste puţine rânduri.

Ion Ianoşi, de fapt, cum ne şi spune în „Cuvântul înainte”, este „recidivist” în materie. A mai scris Secolul nostru cel de toate zilele (carte apărută în 1980) ca şi altele în care elementul evocator şi memorialistic precumpăneşte: Opţiuni (1989), Idei inoportune (1995). Cartea de acum, suntem preveniţi, nu le înglobează pe celelalte, nu e un „montaj” de fragmente din ele, ci „o coerentă rememorare finală”. Cu alte cuvinte, ce a trăit autorul, chiar dacă a mai fost evocat, e reactivat acum şi dispus în ordine cronologică, resistematizat pe epoci şi pe teme. A rezultat o vastă rememorare de aproape 900 de pagini, Cronica unei vieţi. Şi cronica unei epoci, trebuie neapărat să adăugăm. Una se împlineşte în cealaltă, cum de altfel ne şi