Motto:
„Mult iscusita vremii slovă / nu spune clipa milostivă / ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ şi veselia deopotrivă” (Goga)
Neîndoielnic, scriitorul român are o patrie generoasă – limba, bogată, suplă, iscusită. Se plângea cândva cronicarul, cum ştim, că am ajuns de hula şi ocara altor neamuri din pricină că ne lipseşte scrisoarea, adică documentele vechimii şi nobleţei noastre, a românilor, care de la Râm ne tragem. Şi mai de departe, desigur, de la Tărtăria, şi de la Cucuteni, şi de la Sarmizegetusa, şi de la cronica plăcilor de aur de la Sinaia.
Ei bine, puţinătatea documentelor e suplinită cu asupra de măsură de împlinirile limbii, care constituie tot atâtea urice de moştenire iscusit administrată.
Pornim la drum, de aceea, cu două cuvinte: iscusit şi uric, unul getic (sau moeso-gotic), celălalt latin, ce dezvelesc sursele primordiale ale limbii române. Limba e scrisoarea noastră.
Motto-ul ales din Goga ne arată că iscusinţa e o vocabulă complexă, cu o încărcătură semantică nu numai bogată, ci şi diversă şi chiar contradictorie, putând oscila între excelenţa pozitivă (abilitate, podoabă a frumuseţii) şi cea negativă, vecină cu eschiva şi ascunderea gândului. Îndeobşte asociem iscusinţa cu desăvârşirea, deopotrivă în ordinea intelectului şi în ordinea artei. Iscusinţa e isteţime, înţelegere promptă, înţelepciune, pricepere şi totodată, îndemânare, destoinicie, măiestrie artistică.
Un demers iscusit pentru a depista originea cuvântului (sau uricul) ar putea fi (şi chiar optăm pentru el adjudecânduni- l rapid! – sublinierile anticipează sensul etimonului) şi iată este, în chip de sprijin, recursul la corespondenţa cu franceza, în care ne întâmpină echivalentul perfect al cuvântului românesc, şi anume choisi = c’est qui est excellent, distingué: c’est du choisi.
În română, iscusit e participiul substantivat a
