"Minunile există. Una dintre ele sunt eu”
M-am gândit că nu e de ajuns să ţi se întâmple o minune şi să o ţii pentru tine, ca să te bucuri de ea din plin. Trebuie să o împarţi cu ceilalţi, să ştie şi ei cât de înălţător e să te simţi special, "alesul lui Dumnezeu”. Am 23 de ani şi tocmai am terminat facultatea. O studentă ca oricare alta, alergând năucită între job şi cursuri, cursuri şi meditaţii, cu o viaţă dinamică şi vise măreţe...
Povestea mea începe în decembrie 2011, când m-am suprasolicitat, încercând să împac viaţa personală cu cea profesională, să lucrez suplimentar, să mai strâng un ban, să termin lucrarea de licenţă care urma să fie prezentată în februarie anul acesta, să reuşesc pe toate planurile. Nu m-am suprasolicitat intelectual, cât emoţional. Treceam printr-o perioadă dificilă, relaţia dintre mine şi prietenul meu se răcise uşor-uşor, ai mei aveau probleme financiare şi nu-mi mai găseam odihnă. Din păcate, nu reuşeam să fac prea multe pentru ei, deşi îmi dădeam silinţa. Stresul s-a adunat şi, pe 1 ianuarie, inima mea a spus "stop”. Am făcut un infarct miocardic. După 20 de ore am ajuns la spital, iar diagnosticul a fost clar. Cauza, o malformaţie congenitală, numită "punte musculară”. "Aţi fost norocoasă”, au spus doctorii, "căci v-a fost afectată doar o mică parte din muşchi”. A urmat o lună de repaus, până la repetarea coronarografiei. Era necesară ca să se vadă cât de periculoasă este malformaţia şi dacă este nevoie de by-pass. A urmat o lună de chin, cu remuşcări, întrebări fără răspuns, temerea că în orice moment se poate sfârşi totul. O lună de lacrimi, de rugăciuni înălţate către Sf. Nectarie, pe care îl imploram să facă o minune şi să dispară malformaţia inimii. Să fiu bine şi sănătoasă. Să-mi reiau viaţa.
La reinternare, s-a stabilit că singura mea şansă de a trăi este să accept operaţia de by-pass. În
