Jumătate din orașul Vraejik arsese. Clădirile sale negre și întortocheate cu aspect de turnuri medievale devenisera, în mare parte, cenușă. O mare de mături rupte și carbonizate împânzeau pământul. În contrast cu peisajul, mergeam liniștit fluierând o melodie veselă. Pe masură ce mă deplasam printre ruine și dădeam peste mai multe urme arse de obiecte și cladiri, melodia se transforma într-un hohot de râs. Dar să începem cu începutul.
Eram un om normal. Ca orice om normal, aveam o slujbă normala, o casa normală cu lucruri absolut normale și uzuale în ea, dar pe standardele orașului în care traiam, eram o anomalie. O anomalie extrem de încăpățânată, dar plină de înțelegere. De exemplu, nu aveam nici o problemă cu faptul că eram singurul locuitor normal al unui oras de vrăjitori, dar ințelegeam ritmul și stilul de viață, cel putin ciudate, ale concetățenilor mei. Totuși, nu vroiam sub nici o forma să devin, la randul meu, vrăjitor. Deși toți prietenii mei erau din tagma aceasta, eu nu eram dispus să mă schimb.
Mulți ani la rând am dus-o așa. De fapt, de la vârsta de 13 ani, când mi-a fost dată opțiunea de a ramâne normal sau de a deveni, cum spuneau toți, “magic”, până la 35 de ani, eu nu am trăit altfel. Mi-am asumat riscul de a învăța singur, acasă, cu profesori separați și m-am dedicat activităților diverse cu toată stiința mea de om normal.
De curând în viața mea a apărut o mare schimbare ce m-a determinat să-mi transform total modul de viață și mentalitatea. Într-una din călătoriile mele prin alte orașe, am întâlnit o femeie normala de o rară frumusețe. Era o partenera de afaceri a firmei la care lucram eu. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că era, practic, copia mea feminina. Dintr-o relație profesională, am ajuns într-una extrem de personală. Am început să mergem împreună în oraș și să ne vedem mai des. Puteam vorbi despre orice și ne simțeam
