Maica noastră, Europa, ne-a mai făcut o bucurie: recent, Consiliul Europei a respins solicitarea României de arbitraj în chestiunea Tezaurului volatilizat la Moscova, recomandând tratative directe între cele două ţări, amândouă membre ale Consiliului – noi din 1993, Rusia din 1996. (De menţionat două dintre obiectivele forului continental: protejarea supremaţiei dreptului şi căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană – adicătelea, taman despre ce era vorba în propoziţie!) Perspectivele „tratativelor directe” le desluşim din declaraţia purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe rus: „Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti, acesta trebuie să fie dat uitării.” Deci, e clar: rămâne cum am vorbit în tren!

În cartea „Basarabia şi Transnistria, restanţe ale istoriei”, apărută la Editura „Ştiinţa” din Chişinău, cercetătorul V.D. Ciubuc dezvăluie culisele unui târg propus de ruşi după 1918. Discuţiile au avut loc la Ambasada României din Polonia, unde Karahan, trimisul lui Lenin, vine cu următoarea propunere: „dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică renunţă la problema Basarabiei” (p. 15). Va să zică, erau puse pe talger două valori patrimoniale, ambele româneşti – Tezaurul şi Basarabia. Târg tipic rusesc: dau de la alţii, ca să iau de la alţii, în cazul de faţă... aceiaşi! Sigur că o astfel de „soluţie” nu putea fi acceptată de partea română. Privind înapoi şi cu înţelegere, şi cu mânie, trebuie să ţinem cont de crunta realitate că am rămas şi fără Basarabia, şi fără Tezaur. Drept pentru care nu se poate evita întrebarea dacă nu s-a greşit atunci, la Varşovia. Am fi cedat o valoare iluzorie (în arhive se păstrează rezoluţii semnate de Lenin prin care se aprobau plăţi „din aurul românesc”; Tezaurul, practic, s-a risipit repede) şi