Contrastul este impresionant. În timp ce media europeană scrutează cu anxietate cele mai mici variaţiuni ale sondajelor alegerilor prezidenţiale americane şi a urmărit minut cu minut fenomenele meteo de deasupra New York-ului, cuvîntul Europa nu a fost pronunţat decît o dată în timpul ultimei dezbateri între Barack Obama şi Mitt Romney. Observatorii europeni au concluzionat că Europa nu mai contează în lume. Este de asemenea semnul că Statele Unite abandonează o viziune globală pentru a se concentra din nou pe ceea ce ei consideră ca fiind interesele lor: economia şi locurile de muncă, relaţiile cu China sau forma protecţiei lor sociale.
Este un fapt de la sine înţeles, Barack Obama simbolizează un punct de cotitură, cel al unei Americi care nu mai simte afinităţi cu Bătrînul Continent. Născut în Hawaii dintr-un tată african, crescînd în Indonezia, Obama conduce o ţară în care partea de populaţie hispanică, neagră şi asiatică este în creştere constantă. Şi chiar şi candidatul republican – ce-i drept, ales al Noii-Anglii, dar în acelaşi timp mormon – nu mai are multe în comun cu această elită WASP (albă, anglo-saxonă şi protestantă) care a dat tonul politicii interne şi internaţionale timp de decenii.
În timpul acestui (prim?) mandat al lui Barack Obama, Europa a trebuit să gestioneze două moşteniri: cel al războaielor din Irak şi Afganistan, şi cel al crizei subprimelor care a izbucnit în 2007. Cu preţul cîtorva viguroase dezbateri interne (care au determinat căderea unui guvern în Olanda) şi tensiunilor în sînul NATO, majoritatea ţărilor europene au început sau şi-au terminat retragerea din Afganistan, fără ca acest lucru să pună sub semnul întrebării relaţia lor cu America sau unitatea UE, cum s-a întîmplat în 2003 cu războiul din Irak.
În schimb, criza subprimelor, care s-a transformat în criză a băncilor, a datoriei publice, a
