După furtună iese soarele? Asta este întrebarea pe care mi-am pus-o la Brăila, în prima zi din noiembrie, într-un cimitir unde o mulţime de oameni conduceau, pe ultimul drum, un conaţional ce a avut o singură funcţie publică – capacitatea de a fi un excelent comunicator cu semenii săi, simpli cetăţeni, de pe malul Dunării.

Omul trecut dincolo de Styx mi-a plăcut pentru cumsecădenia lui, fiind a patra fiinţă dragă, plecată dintre cei vii, în ultimele patru luni. Când ai parte de asemenea lovituri succesive, te uiţi la cer, îl vezi înnorat şi aştepţi să mai vină o nouă tornadă. Ceea ce s-a şi întâmplat, la modul propriu, pe şoseaua spre Bucureşti, dominată de întuneric, rafale de ploaie şi rotocoale de apă stârnite de viteza extremă a marilor TIR-uri, deloc sensibile la autoturismele pe lângă care treceau, cu o indiferenţă notabilă.

Ei bine, acolo, printre crucile ridicate până şi pe foste alei, am primit telefonul, de la directorul Vasile Simileanu, ce mi-a creat şansa, în dimineaţa următoare, de a fi, în Aula Academiei Române, chiar de ziua mea. Un detaliu important, de vreme ce am avut parte de un show academic de zile mari, al cărui moment electrizant este datorat aurului cenuşiu, al lui Mircea Maliţa.

Când s-a ridicat să meargă, de la masa sa de academician, spre tribuna poate prea înaltă, pentru statura sa, oarecum copleşită de cele văzute, în cei 85 de ani de viaţă, privitorii din sală erau mai degrabă curioşi să vadă ce şi cum va spune, decât atenţi la paşii săi înceţi, de om sprijinit în toiagul propriei înţelepciuni.

Din prima secundă a instalării la pupitru, sala a simţit că era dominată de un spirit ironic, amical, cald, capabil de incursiuni menite a invita la reflecţii deloc anticipate. Ce căutau, Mircea Maliţa şi atâţia distinşi academicieni şi alţi oameni de bună credinţă, sub cupola Academiei? Într-o manieră inedită ma