Prima apariţie televizată a lui Sorin Ovidiu Vântu mi-a lăsat un gust rău: greaţă, uimire, ciudă. Televizorul a rămas întreg deşi mi-am spus: ţara tuturor posibilităţilor! Inclusiv a aceleia de a vorbi unui întreg popor ca unui unic imbecil care îţi înghite pe nemestecate balivernele, servite cu eleganţă de chelner. Meciul cu reporterul invitat în biroul "controversatului” – cum îl numeşte încă presa - păruse câştigat de Vântu. Da, îmi spusesem, dar asta numai în ochii unor proşti, fiindcă poporul, harnicul, bravul şi talentatul nostru popor, este altceva decât o masă de idioţi.
A doua zi, cu treburi, se întâmplă să iau acceleratul de la Cluj spre Moldova. Compartimentul e plin, omul şi locul. După primele sute de metri se leagă vorbele, se face cunoştinţă prin eternul "Călătoriţi departe?” - ca şi cum poate fi ceva cu adevărat departe pe rutele ţării noastre, asta arătându-mi încă o dată vocaţia de cloşcă a conaţionalilor, pentru care plecarea din sat e o adevărată aventură.
Alături, pe banchetă, fiul meu - pe atunci de doar 11 ani- citeşte din Caragiale. Da, Caragiale! Nu e o coincidenţă inventată…
Scot şi eu un cotidian, dar ciulesc urechile involuntar: "V-aţi uitat, doamnă, aseară, la Vântu?”. Cea care a lansat întrebarea s-a descălţat şi şade turceşte, cu picioarele vârâte sub un fund imens, suportat de cazna unor pantaloni "de treining”. Pantofii scâlciaţi stau ca două bărci naufragiate printre cojile de seminţe ale podelei. "Da, doamnă, m-am uitat… Ne-am uitat toţi din casă, n-am scăpat ocazia”. Cea care a răspuns e ultima venită şi s-a opintit zdravăn să îndese în portbagajul vagonului o sacoşă bicoloră "de rafie”, gigantică, tip "trafic de frontieră”. E tânără, formată generos, cu revărsări carnale de lăptăreasă voluptuoasă, având vagi urme de ojă roşie pe unghii şi cercei de aur, puternici ca nişte talăngi. Tot ea con