Cazul Mircea Diaconu pune un diagnostic necrutator clasei politice din Romania: tentatia prevalenta a acesteia este spre ilegalism, adica spre plasarea premeditata in afara legii, a normelor si regulilor, cu scopul protejarii uriaselor interese materiale si privilegii de care dispune.

Un factor agravant este ca Mircea Diaconu nu se incadreaza in profilul standard al parlamentarului roman. Nu pare recrutat direct de la manivela sau treieratoare prin procedeul specific fostului regim comunist, care i-a "selectat" pe cei mai frustrati si brutali dintre declasatii satelor Romaniei pentru a-i face sefi.

Nu are ceafa mai lata decat fruntea, si nici perimetrul burtii dublu fata de cel al centurii. Este educat si a dovedit, ca artist si actor, un real talent. Si atunci, marea intrebare: daca unul ca el nici nu clipeste cand readuce asupra Romaniei, la putin timp dupa dezastrul de imagine din iulie-august 2012, oprobiul Occidentului, cam la ce ne-am putea astepta din partea politicienilor "standard"?

Mircea Diaconu are o ambitie: sa demonstreze ca are oricum dreptate. Si daca, totusi, nu ar avea dreptate, atunci este vina Senatului, in ansamblul lui, iar Senatul ar trebui sa persiste in eroare indiferent de ce inseamna asta pentru Romania.

"Crezul" cetateanului Diaconu si al amicilor sai politici este ucigator de simplu. Toata Romania trebuie sa priceapa ca politicenii fac legea (si dispun de ea, ulterior, dupa bunul plac), si nu legea ii obliga pe politicieni. Daca este nevoie sa se aleaga praful de tara ca sa fie garantat acest "principiu", asta este, cu atat mai rau pentru acea parte a poporului care insista cu "statul de drept" si "democratia".

Bogatii n-au avut niciodata probleme cu schimbarea tarii (a se vedea cazul Greciei de astazi). Fraierii care nu pricep la timp ce se intampla cu adevarat raman sa achite f