Baletul justiţiei române tinde în ultima săptămână să atingă un apogeu istoric. După ce ani de zile s-a învârtit în jurul cozii, refuzând să ia act de infracţionalitatea flagrantă a unor vârfuri politice, administrative sau economice, după ce, mai apoi, a smuls din lac câte un peştişor auriu de mult vânat pentru a-l strecura într-un borcan cu apă de la robinet şi a-l pune deoparte, într-un acvariu ferit de priviri, acum justiţia dă lovitură după lovitură.

Târârea prin tribunale a „naşilor" C.F.R., după acţiuni ample împotriva blatiştilor din trenurile cu navetişti, a fost urmată la scurtă vreme de deconspirarea mafiei bancherilor. Parfumul special al cazului vine dinspre faptul că surprinşii în plină delincvenţă s-au dovedit a fi unii oameni de vârf din reţeaua bancară, alături de complici salariaţi ai statului. Nu mai vorbim, altfel spus, de briganzi marginali, ci de oameni crescuţi la sânul sistemului bancar, inşi pe care sistemul se reazemă. La fel, complicităţile din interiorul aparatului economic şi administrativ dezvăluie că statul, prin asemenea angajaţi, a fost - şi este? - parte a delincvenţei.

Când cei care ignoră sau dispreţuiesc regulile sunt chiar cei puşi să le păzească... ce se mai poate spune? Nu a prea mai rămas nimic de spus în vechea logică a lucrurilor, evidentă pentru toată lumea. Te întrebi, cel mult, cine a fost mai influent vreme de douăzeci şi doi de ani în România: Ion Iliescu sau Mugur Isărescu? Probabil amândoi, cu rezultate, de-acum, evidente. Printre ele, şi înfrăţirea dintre banditismul bancar şi nelegiuirile unor oameni din interiorul statului.

Cu câţiva ani în urmă propuneam, în faţa evidenţei acestui brigandaj complex din ţară, autodeclararea României ca stat mafiot. Duceam, desigur, sarcasmul un pic cam departe, excedat de faptul că, totuşi, locul unde trăim, brăzdat de atâtea nereguli, era, sub alt aspec