Mergi pe un trotuar din Bucureşti şi loveşti din greşeală cu umărul pe cineva care vine din direcţia opusă. Care este urmarea acestui mic accident? Aţi ghicit! În majoritatea cazurilor, vei auzi o voce oţărâtă care-ţi zice: „Uită-te în... pe unde mergi, chioru' dracu'!" Punctele de suspensie pot fi completate, după gustul fiecăruia, cu un anumit organ al mamei tale sau cu un anumit organ al vorbitorului.

În România, înjurătura se află la ea acasă. Oamenii sunt într-o continuă competiţie şi puşi pe harţă. Dacă unul ţi-a luat-o cu un pas în faţă, ţi se urcă sângele la cap şi-i zici ceva de dulce. Adică de mamă, de grijanie, de morţi, de sfinţi, de dumnezei. Sau de toate la un loc, asezonate din plin cu ingrediente sexuale. De cele mai multe ori, lucrurile acestea aparţin mamei: grijania mamei, morţii mamei, dumnezeii mamei - şi asta dovedeşte încă o dată cultul pe care-l are poporul român pentru cea care ne-a dat viaţă.

Unii găsesc aspecte pozitive în înjurătură. Înjuri ca să nu-i dai în cap celui care te-a înfuriat. Înjuri să te descarci şi să te simţi bine. Înjuri, şi prin asta îţi afirmi libertatea de exprimare. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii se mândresc că poporul român este foarte ingenios în ceea ce priveşte sudalma. Uneori, ingeniozitatea se transformă în poezie pură, aşa cum e de bună seamă în „De-te-n sânge să te unge!" (înjurătura abisală pe care am auzit-o cândva din gura unei florărese). Există trădători de neam care spun că numai ungurii ne întrec la capitolul expresivităţii injuriilor, dar asta e cu siguranţă o minciună, menită să discrediteze acest popor, să-i răpească una dintre puţinele şanse de a se afla şi el pe locul întâi. Cum se poate să nu fim noi cei mai tari la înjurătură, când acesta este sportul nostru naţional (şi nu oina, pe care n-o mai joacă nimeni)?

Dincolo de lucrurile care ne gâdilă orgoliul naţional, apet