Perioada postdecembristă se defineşte printr-o cruntă absenţă a construcţiilor publice în România. Ca niciodată, lăcomia individuală şi-a spus cuvântul în construcţiile de vile şi palate destinate îmbogăţiţilor tranziţiei.
Cu ceva timp în urmă, profesorul Nicolae Şt. Noica, alintat şi cu fosta sa meserie temporară, de ministru, m-a căutat la Biblioteca Academiei Române pentru a-mi da cartea sa, proaspăt tipărită, „Liviu Ciuley - un reper".
Mă număr printre puţinii oameni de televiziune care, din când în când, îmi asum riscul unui rating scăzut pentru a tăifăsui despre o carte. Dacă un autor mă caută pentru a-mi oferi cartea sa, n-am nicio îndoială că aşteaptă de la mine o răsplată: o emisiune TV despre cartea sa, o tabletă în „Adevărul", singurul loc din presă în care îmi permit să scriu despre marea scenă a culturii şi nu despre mica scenă a politicii.
Am angajat cu profesorul Nicolae Şt. Noica un taifas TV nu doar din amabilitatea de a-i oferi ceva în schimbul unei cărţi (care, mă rog, costa!), ci pentru că ştiam un adevăr străin cititorului obişnuit: Liviu Ciuley din titlu nu e faimosul regizor, mort într-un anonimat provocat de concurenţa unui tărăboi mediatic de prisos, ci tatăl regizorului, unul dintre cei mai mari constructori români interbelici.
Despre Liviu Ciuley tatăl ştiam că a fost implicat într-un proces de crimă, soldat cu o achitare pusă la îndoială de toată lumea bună a Bucureştiului. Acuzat de uciderea nevestei prin otrăvire, bogătaşul Liviu Ciuley a fost reabilitat moral mult mai târziu, când, pe moarte fiind, menajera sa a mărturisit crima.
A citi o carte pentru o emisiune TV e o povară în cazul meu. Nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc (sufăr de lectura-viciu), ci pentru că asta înseamnă să mă desprind de subiectul de studiu la care trudesc pentru a parcurge un subiect net diferit.
Albumul-carte „Liviu Ciu
