Ne tot dăm în vânt după tradiţii şi meşteşuguri, avem festivaluri peste festivaluri în care frumos le trecem în titulatura evenimentului, dar din păcate asistăm cum ele dispar încetul cu încetul.

Este şi cazul dogăritului, care dacă-şi mai poate număra pe degetele la o mână meseriaşii pe care-i mai are. Unul dintre ei este Vasile Truţa, din Reghin, originar din Căcuci, unul din ultimii dogari din zona Reghinului. L-am găsit zilele trecute în atelierul său, a lăsat munca deoparte şi ne-a povestit viaţa şi cum s-a lipit meseria de dogar de mâinile şi de sufletul său.

Meşteşug dobândit de la tata Gheorghe

Ne-a povestit de tatăl său, Gheorghe, dogar din Căcuci şcolit la Târgu Mureş la “Simon Geza”, care după război continua să facă butoaie cu o singură mână, în urma unei explozii pierzându-şi braţul drept.

“6 ani a făcut ucenicie la “Simon Geza” în Târgu Mureş, o fabrică de butoaie unde a primit brevet de dogar după 6 ani. Aşa dogari ieşeau de acolo că nimeni dintre noi nu l-am putut întrece” a spus Truţa Vasile.

Precizia dogăritulului

Tânăr fiind Truţa Vasile ia drumul Bucureştiului la Fosta Fermă a Comitetului Central, “30 Decembrie”, unde a stat până în 1968. Aici obţine calificarea în meseria de fochist şi tot aici se căsătoreşte cu Valentina. Forfota Capitalei se pare că nu i-a priit şi revine acasă, se angajează fochist la fostul internat al Liceului Industrial Nr. 1. Nu abandonează dogăritul, pe care îl practică şi astăzi, la cei 71 de ani.

“Pe vremuri dogăritul de făcea numai din bardă, gilău şi ciocane. În primul rand, trebuie să-ţi placă deoarece nu e deloc uşor să faci un butoi. De exemplu la un templar, dacă greşeşte, mai poate corecta dar la butoaie nu ai voie să greşeşti deloc. Un pic dacă greşeşti, lichidul se scurge din butoi, şi trebuie lucrat cu foarte mare precizie. Nu e de ajuns să faci dogărie, trebuie să-ţi şi