Trenul Interregio nr. 1632, Oradea – Constanța, prin București. Duminică seara. Aproximativ ora 22.40. Gara Cluj-Napoca. Vagonul nr.8, locul 34. Ăsta e tichetul meu. O îmbrățișare prelungită. O primește o vecină de compartiment, de la prietenul ei. El coboară. Un rucsac, un geamantan și o geantă voluminoasă. Ale unui alt vecin de compartiment. Geanta nu mai are loc nici ”la bagaje”, nici sub scaune. În cele din urmă rămâne pe culoar. În compartiment mai intră două fete. După cursul de „Pediatrie” pe care îl scoate una dintre ele și din conversația despre lucrarea pe care trebuie să o susțină înțeleg că sunt studente. Și mai înțeleg că au o supărare: și-au cumpărat loc la cușetă la trenul anterior (care pleca din Cluj către București cu o oră mai devreme). L-au pierdut ”la fotografie”. Se mai întâmplă. De Cluj nu te poți despărți chiar așa, cu una cu două (o știu din propria experiență). Supărarea nu era cauzată însă de pierderea trenului, ci de faptul că nu și-au putut compensa în niciun fel prețul biletelor pentru călătoria pe care nu au efectuat-o, fiind nevoite să achite integral costul altor tichete.

(…)

E trecut de miezul nopții. În același Interregio. Îmi blestem opțiunea de a călători la București cu trenul. Iar blestemele îi vizează pe imbecilul care a proiectat designul scaunelor și pe imbecilul de la SNCFR care le-a aprobat și achiziționat. Dure, fără cotiere. Absolut incomode. Pe la Brașov, nu cred că mai am vreun os sau mușchi care să nu se resimtă. Mă prinde o nostalgie de neoprit în amintirea vechilor/demodatelor banchete cu bureți acoperiți cu vinil maro. În cele din urmă cedez și ies pe culoar. În picioare și în curent, călătoria e mai odihnitoare decât pe scaun. Mă rog, mai puțin obositoare.

(…)

Pe la Predeal începe să se lumineze. Oboseala e atenuată într-o oarecare măsură de peisajul Văii Prahovei. Combinația de ruginiu, ve