Cazul Mircea Diaconu arată cât de mare poate fi uneori prăpastia dintre justiţie şi dreptate. Mai arată însă şi colosala nesimţire a lupilor moralişti din haita Cotrocenilor. Vaaai! - se tânguie aceştia. Democraţia e în pericol! Statul de drept e ameninţat! Ai zice că fiecare nouă oră petrecută de Diaconu la Senat apropie România de anarhie. Sau, poate, de dictatura directorilor de teatru.
Evident, chiar şi legile tâmpite trebuie respectate. Hotărârile judecătoreşti nu pot fi negociate, chiar dacă uneori contrazic bunul-simţ. Bunul-simţ lucrează în favoarea lui Mircea Diaconu. Nu, nu fiindcă este un actor îndrăgit. Popularitatea nu îi dă dreptul la vreun regim preferenţial. Rămâne, însă, de neînţeles cum şi-ar fi putut el folosi privilegiile de senator în vederea obţinerii unor avantaje ca director al unei "instituţii pubice locale”. Pregătea, cumva, vreun proiect de lege care să oblige toţi cetăţenii să cumpere bilete la spectacolele de la Nottara? Apoi, omul a demisionat de la conducerea teatrului de îndată ce avizul de compatibilitate primit din partea Comisiei juridice a Senatului a fost contrazis. "Prea târziu!” - ţipă puriştii statului de drept. Diaconu trebuie să stea trei ani pe tuşă, altfel Parlamentul rămâne cu onoarea nereperată!
Curios cum indignaţii de azi nici n-au tresărit măcar atunci când Roberta Anastase număra creativ şi spornic voturile la Legea Pensiilor. Sau când o comisie parlamentară era interceptată "misterios” în folosul Elenei Udrea. ANI n-a sesizat, desigur, nicio incompatibilitate în cazul marii preotese a lui Zeus. E OK să ai soţ proprietar de hoteluri şi să fii ministru la Turism. Nu e ca şi când ai conduce – Doamne fereşte! - vreun teatru!
Într-o ţară în care mai toţi politicienii care se respectă au rude care fac afaceri grase cu statul, Mircea Diaconu nu mai are voie să candidezeze. O va face, însă,
