Francezii au dreptate: “Comparaison n’est pas raison” – comparația nu este un argument. După 1989, au existat două comparații pe care le-am întâmpinat cu o bună doză de scepticism. Prima a fost cea prin care monarhiștii români aminteau că și în Spania, după o republică falimentară și o dictatură militară, a fost restabilită monarhia. Punctul meu de vedere era – și a rămas – că, în vreme ce în Spania opțiunea monarhică nu fusese total subminată de opțiunea republicană (cea de a doua republică, 1931-1936) și de cele patru decenii (1936-1975) ale dictaturii lui Francisco Franco, în România postdecembristă, dincolo de un cerc restrâns, simpatiile monarhice au fost, și sunt, mai mult legate de o persoană – Regele Mihai, decât de o instituție – monarhia.
La începutul anilor ‘90, am discutat aceast subiect cu monarhiști precum profesorul Ghiță Ionescu, istoricul Constantin (Costi) Brâncoveanu, pentru o vreme consilier al Regelui, sau arhitecta Iolanda Strănescu. Există un document (elaborat de Ghiță Ionescu, dar semnat, din motive strategice pe care nu găsesc de cuviință să le numesc aici, de alți doi lideri monarhiști din diaspora românească) prin care se încerca să se explice, simplu și coerent, cancelariilor politice occidentale și palierelor birocrațiilor aferente de ce reîntorcerea regelui Mihai în fruntea statului ar fi fost o soluție benefică atât pentru România, cât și pentru comunitatea internațională. Ecoul nu a fost semnificativ.
Deși sceptic în privința șanselor reinstaurării monarhiei, am sprijinit acel efort al monarhiștilor. La prima vizită a familiei regale în România, mulți dintre cei care l-au întâmpinat pe fostul suveran fluturau fotografia de mai jos – coperta a IV-a a primului număr din revista pe care o lansasem la Washington – MERIDIAN. Numai că, în 1990-1991, Constituția României, de care se plâng mulți, a fost elaborată (Comisia de re
