A fost odată ca niciodată un pod. Şi nu orice fel de pod, ci unul care trecea peste Canalul Dunăre - Marea Neagră şi lega localităţile din sudul litoralului românesc de restul ţării. Şi atât de important era podul cu pricina, că ani la rând a fost - dacă nu mai este încă şi acum - singura punte de legătură între zeci de localităţi şi patria-mamă. Iar tocmai pentru că era unicată în felul ei, puntea minunată a avut parte de o atenţie specială şi de o grijă aproape nemaiîntâlnită în ţara de la Marea Neagră... Ei bine, nu.

Sau, cel puţin, nu tocmai. Şi spun asta pentru că ultimele săptămâni s-au dovedit a fi desprinse parcă din filmele de proastă comedie pentru oricine care a avut, la un moment dat, nevoie să treacă puntea. Dat în funcţiune în 1983, podul rutier de la Agigea, căci despre el vorbim, a ajuns la cheremul condiţiilor meteorologice şi sub autoritatea unor ... autorităţi care şi ele par depăşite nu numai de fenomenul meteorologic, dar şi de cel comunicaţional. Şi voi explica imediat de ce spun asta. Şubrezit în cei aproape 30 de ani de „rulaj", podul rutier de la Agigea are nevoie de reparaţii şi consolidări urgente, care nu mai suferă amânare, ne spun cei în drept.

De ce a fost însă nevoie să treacă atâta timp de la punerea în funcţiune a construcţiei şi până la aceste prime lucrări de consolidare? Sau, mai bine zis, de ce a fost nevoie să aşteptăm să ajungem la lucrări de restaurare sau de întărire, când, de-a lungul a aproape 30 de ani, s-ar fi putut efectua fără probleme lucrări de mentenanţă? Eh, dar ce-a fost a fost, aşa că reparăm podul, situaţie în care am avea nevoie, noi, autorităţile în drept, ca puntea rutieră să fie închisă, ca noi să ne putem monta în linişte şi pace utilajele necesare.

Aşa că închidem podul, nu? Da, dar trebuie să le asigurăm cetăţenilor rute ocolitoare adecvate, eventual o altă punte de trecere, în apropiere.