Actorul Mircea Diaconu îşi joacă în aceste săptămâni ultimul rol. Un rol mare de tot. Mai mare decât cele din "Filip cel Bun", "Mere roşii", "Nunta de piatră", "Actorul şi sălbaticii". Sursa: EVZ
În adolescenţă, iniţiasem cu nişte prieteni un "fan club Diaconu" şi-i vânam cu înfrigurare prezenţele în sala de cinema şi pe scenă. Se auzea, încă înainte de 1989, că diferenţa dintre personaj şi persoană e enormă. Că, pe cât de talentat e actorul, pe atât de jalnic e omul. Dar fireşte că n-am dat crezare: cleveteli din lumea artistică! Ei bine, partitura politică a artistului a depăşit orice închipuire. Blajinul, inspiratul interpret al textelor altora s-a dovedit a fi, atunci când îşi scrie singur scenariile, o fiară. Afiliat retrogradei, anti-europenei direcţii Antonescu din PNL, Mircea Diaconu a devenit unul din cei mai agresivi promotori ai revanşismului politic.
Urmărindu-l în câteva rânduri la televizor, mi-a venit în minte felul inimitabil în care rostea pe scenă o replică din "Occisio Gregorii": "Lasă, lasă, c-ai să vezi..." Şi am văzut. Câtă vreme s-a mulţumit să servească setea de putere a şefului său, m-am întristat, dar nu m-am amestecat. N-am spus nimic nici despre promovarea la excepţional a soţiei. Am tăcut, oripilat, şi atunci când l-am văzut bătând câmpii pe la Antene. N-am scos o vorbă nici măcar atunci când ministerul pe care l-a condus a devenit co-autor al penibilei OUG 72, prin care a fost înmormântat ICR-ul.
Dar gravitatea scandalului în epicentrul căruia se află Mircea Diaconu întrece orice imaginaţie. Aici nu mai discutăm despre faptul că actorul-senator-scriitor plăteşte poliţe pentru că n-a fost promovat în Occident pe măsura succesului pe care l-ar fi avut, susţine, traducerea cărţilor sale la Moscova. Acum, Mircea Diaconu a devenit un pion decisiv întro violentă încercare de a scoate România de pe harta Europei, un berbece în as
