Nevoile te poartã pe unde nu ti-e voia si te învatã ce nu gândesti!
REPORTAJ Deunãzi, drumurile ne-au dus, din întâmplare, la iesirea din oras, într-un atelier de fierãrie. Într-o cãldurã ciudatã cu iz de gaz ars si fier, am schimbat câteva vorbe cu Gabriel Besleagã printre ciocãnituri sacadate într-o bucatã de fier. A fost una din acele întâlniri surprinzãtoare în care dai nas în nas cu o normalitate de soiul aceleia pe care astãzi, printre oameni, nu o întâlnesti prea des.
Mesterul Gabriel Besleagã este unul dintre acei oameni pe care din ce în ce mai rar îi gãsesti, este materializarea expresiei “nevoia te poartã pe unde nu ti-e voia si te învatã ce nu gândesti!”. Este unul din acei oameni care a reusit sã goneascã criza, acea vidmã care a îngrozit rând pe rând tot românul de rând, în cel mai simplu mod – muncind. În genere, fierarii se împart în trei categorii: fierarul clasic, acela pe care cu vreme în urmã îl regãseai în Fierãria lui Iocan, potcovarul si cel asemeni lui Gabriel Besleagã care dã fierului viatã, pe lângã utilitate si frumos, cel care se ocupã de artizanat si de decor. Când intri în atelier, primul lucru care îti atrage atentia chiar de la intrare este podeaua: vezi peste tot schitate în cretã flori, frunze, scheme, mãsurãtori. “Totul începe cu o idee, pe care o schitez, fac mãsurãtori, calculez, tot obiectul se construieste întâi în desen, aici, jos, pe podea. Apoi fierul intrã-n foc si, ciocan dupã ciocan, barele se transformã în piesele pe care mi le doresc.”, a explicat fierarul. Munca cu fierul e grea, metalul e teapãn, se lasã greu, o zi de lucru normalã începe la 6.00 si se încheie mult dupã apusul soarelui. L-am întrebat dacã îsi aminteste cum îsi imagina el viitorul în urmã cu 15-20 de ani si cu zâmbetul pe buze ne-a recunoscut cã nicidecum în tinerete nu se vedea muncind la fierãrie. “N-am avut nicio treabã cu fierãria, cu
