Sunt câteva întrebări care pe mine mă bântuie de mult timp - ce poveste spunem noi despre România? Cum facem din România o poveste atrăgătoare? Cum facem ca povestea despre România să fie "citită" cu aceeaşi plăcere atât astăzi, cât şi mâine?
Cu actualul model de guvernanţă, visul românesc este condamnat. Cu un potenţial de creştere economică de maxim 2% nu putem prinde din urmă Europa în timpul vieţilor noastre. Fără o creştere economică de minim 4% pentru mulţi ani de acum încolo, foarte vulnerabilă, România lui 2030 va arăta cu mult mai rău decât astăzi - tinerii şi talentele vor pleca, pensia va deveni un venit foarte nesigur, investiţiile străine şi locurile de muncă vor fi efectul unui capitalism de pradă, iar ameninţarea unei zone geopolitice gri va fi reală. Nu are sens să ne ascundem după cuvinte - trebuie să ne alegem şi să ne schimbăm drumul ca naţiune, pentru că altfel singurul lucru pe care îl putem face este să angajăm specialişti în managementul dezastrului.
"Aşa nu se mai poate!", spun unii. Alţii, mai savant, vorbesc de epuizarea unui sistem. Cert este că ne aflăm în prezenţa unuia dintre acele rare subiecte în legătură cu care există consens în România. Actualul model de dezvoltare şi-a atins limitele şi nu mai poate fi o soluţie pentru anii care vin. Nu mai poate fi o soluţie nici pentru cei 300 sau 500 oameni care deţin o cincime din PIB-ul României, nici pentru cei aproape 9 milioane de oameni pentru care siguranţa zilei de mâine e un lux. Acest acord public şi nemediat între reprezentanţii atâtor Românii este, în acest moment, poate cea mai importantă sursă de încredere şi de presiune pentru o schimbare de drum.
Pentru cei care cred că sunt poate prea alarmist, aş aduce un singur argument. Atitudinea tot mai negativă a românilor faţă de Occident nu e consecinţa unui război politic de vară. Ea este consecinţa directă a erodări
