Robert Fisk, un mare jurnalist, unul dintre puţinii care cunosc de la faţa locului şi înţeleg bine complicatele realităţi ale Orientului Mijlociu, analizând cele două candidaturi la preşedinţia Statelor Unite, constata, cu umorul său englezesc, că musulmanii pot fi optimişti. Viitorul lor va fi decis, din ianuarie 2013, fie de Mitt Romney, “care pare a pricepe Orientul Mijlociu la fel de corect ca preotul Texan care a ars Coranul”, şi Barack Obama, “care s-a comportat ca un căţeluş, când Benjamin Netanyahu i-a atras atenţia că nu poate fi vorba despre retragerea Isarelului în graniţele din 1967”.
La drept vorbind, musulmanii sunt destul de puţin divizaţi în faţa spectacolului electoral american. Aliaţii din Golf şi l-ar dori în continuare pe Obama, fie şi numai pentru că Mitt Romney e periculos de diletant în chestiuni legate de politica internaţională. Chiar dacă regele Arabiei Saudite (şi alţi lideri autocraţi din zonă) au fost dezamăgiţi crunt când, până la urmă, Statele Unite l-au lăsat pradă revoluţionarilor din stradă pe fidelul lor prieten Mubarak. Faptul că Romney îl caracterizează pe Obama drept “nesigur, indecis, timid şi nuanţat” e mai degrabă un avantaj în faţa publicului din Orientul Mijlociu, care, Inshallah, consideră că “răbdarea e bună”.
Primul interviu, în calitatea de preşedinte al SUA, Obama l-a dat televiziunii Al-Jazeera. Arabii din Orientul Mijlociu, care îi spuneau, cu simpatie, Ibn Hussein (fiul lui Hussein), nu uită nici astăzi grandiosul discurs din 4 iunie 2009, de la Cairo, vestind “un nou început între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume, bazat pe interesul şi respectul mutual, bazat pe adevărul că America şi islamul nu se exclud şi nu trebuie să fie în competiţie (...) ele se suprapun şi împărtăşesc principii comune – principiul justiţiei şi progresului, al toleranţei şi demnităţii tuturor fiinţelor umane”. O
