Încă de la apariţie, romanul lui un cristian (Cristian Cosma, care, autointitulându-se de obicei „un personaj literar auxiliar“, alege să păşească în rândul scriitorilor pe care până acum doar îi promova) a suscitat o mulţime de reacţii şi opinii, cum se şi cuvenea, având în vedere cartea cu totul neobişnuită cu care avem de-a face: pe scurt, un experiment literar, un melanj de elemente autobiografice transfigurate (sau nu) ficţional, care dă seama de viaţa tumultuoasă a generaţiei 2000, multe dintre figurile reprezentative ale acesteia făcându-şi loc în cartea lui un cristian. O carte incomodă, ca o oglindă aşezată în faţa fiecărui membru al generaţiei, activ literar sau nu în perioada descrisă de un cristian, care obligă la o reacţie, fie ea de empatie sau revoltă, oricum, nu lasă indiferent cititorul. Scrisă cu virulenţă, cu îndârjire, ca un act de răzbunare, cu un umor negru pe care până şi detractorii cărţii trebuie să-l fi gustat, chiar fără s-o recunoască. De altfel, agresând chiar din titlu (a cărui istorie a bifat mai multe respingeri, de diferite feluri, printre care excluderea din catalogul unui târg de carte, pe motivul obscenităţii limbajului), autorul nu-şi ascunde intenţia de a-şi provoca cititorul, căruia nu-i propune o lectură comodă, ci un experiment în care frusteţea limbajului, agresivitatea imagistică, lipsa oricăror menajamente faţă de eventuale pudibonderii sau fasoane sunt literă de lege – ceea ce promite autorul este însă că, dincolo de tot ceea ce ar putea trece drept teribilism şi dorinţă de a impresiona, se află şi altceva, intenţie ce transpare şi din credo-ul său artistic, disimulat într-unul dintre capitolele cărţii: „Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, testamentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână «aici», un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus, bi