“Vă bag unde vreţi. Dar ce p...mea am auzit că ai necazuri?”, îl întreabă îngrijorat Aurel Şaramet, preşedintele Fondului de Garantare a Creditelor pentru IMM, pe unul dintre oamenii care, cred procurorii, i-a fost complice în fraudarea cu peste 20 de milioane de euro a câtorva bănci din România.

După limbaj, Şaramet e clar peştele, dar să încercăm să vedem şi cine este “fetiţa” lui. Până pe la jumătatea lui 2009, puţină lume auzise de Fondul de Garantare a Creditelor pentru IMM. Şi mai puţină lume avusese de-a face în vreun fel cu respectiva instituţie. În ultima perioadă de dinainte de “marea transformare”, în presă se vorbea despre Fond doar atunci când cineva din conducere, în general chiar preşedintele, reamintea că nu mai are suficiente disponibilităţi pentru a continua activitatea de garantare şi că este musai nevoie de un fond de contragarantare.

Câteva titluri bombastice de genul “Statul nu mai are bani pentru IMM-uri” , şi gata, momentul de glorie trecea. În 2009, însă, adică exact când apărea criza în România, ceva s-a schimbat în viaţa “cenuşăresei” care avea să devină vedetă incontestabilă a sistemului bancar.

Arătând, încă o dată, cât de limitat este statul atunci când vine vorba să înveţe din greşelile altora şi influenţat, probabil, de lobby-ul făcut de anumite persoane care riscau să rămână cu mii de locuinţe nevândute, Guvernul de atunci a decis să lanseze programul “Prima Casă”.

Instituţia care urma să se ocupe cu garantarea creditelor de locuinţă luate de români a fost tocmai FNGCIMM.

Practic,autorităţile de atunci au pus bazele unui Fannie Mae autohton fără să se gândească la faptul că omologul mai mare şi mai cunoscut din Statele Unite a fost una dintre instituţiile financiare pentru care statul american a fost nevoit să plătească sute de miliarde de dolari pentru a le salva. Nu discutăm aici motivele cola