O să încep cu un clişeu: „O imagine face cât o mie de cuvinte“. Şi o să vă rog să mă iertaţi pentru asta, dar aceasta este expresia care dă cel mai bine glas senzaţiei pe care mi-a lăsat-o filmul După dealuri.
După dealuri este cel mai recent film realizat de regizorul Cristian Mungiu, cu scenariul scris tot de el. A fost nominalizat la Cannes pentru Palme d’Or şi a câştigat în cadrul aceluiaşi festival premiile pentru Cea mai bună actriţă (Cristina Flutur, Cosmina Stratan) şi Cel mai bun scenariu (Cristian Mungiu).
Drama este creată după romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor. Ambele pornite de la un fapt real – evenimentul petrecut la mănăstirea Tanacu, unde o novice a murit din cauze încă neelucidate, după o serie de slujbe de exorcizare. Oricât de mult aş fi citit în presă despre caz, oricâte aş fi văzut la televizor la momentul respectiv şi chiar piesa de teatru inspirată de eveniment, nu au avut un asemenea impact asupra mea ca imaginile din film. Acesta este şi motivul pentru care clişeul mai sus numit îmi tot bântuie prin minte de la vizionare încoace.
Deoarece întâmplările din film sunt pe larg cunoscute de public, nu pe acestea s-a concentrat pelicula. Adevăratul punct de interes îl constituie părţile implicate în poveste – preoţi, poliţişti, medici, copii orfani etc. – şi, desigur, modul în care sunt compuse scenele şi simbolistica lor.
Alina (Cristina Flutur) şi Voichiţa (Cosmina Stratan) se reîntâlnesc după ani; au fost colege la căminul de copii unde au crescut împreună, dar apoi au luat-o pe pe căi separate: Alina a plecat să lucreze în Germania, în timp ce Voichiţa s-a refugiat la mănăstire. Pe cele două le-a unit singurătatea copiilor fără părinţi, iar acum Alina se întoarce în ţară să-şi viziteze vechea prietenă la schit, împinsă de aceea
