Mâine va începe al 18-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, care va alege noua generaţie de lideri politici. Miza este uriaşă – şi pentru China, dar şi pentru întreaga lume. Miza este importantă şi pentru relaţiile bilaterale, româno-chineze.
În ultimile decenii, pornind de la tensiunea anului 1968, când China ne-a oferit un sprijin esenţial, România a avut şansa unor contacte de nivel, poate şi pentru că, în timp, conducătorii Chinei cunoscuseră România, studiaseră aici sau efectuaseră vizite aici.
Liderii Chinei au fost, întotdeauna, personalităţi extraordinare. Iată cum îi aminteşte Henry kissinger pe unii dintre ei:
"Mao era revoluţionarul vizionar, brutal, nemilos, la nevoie ucigaş. Zhan, administratorul elegant, fermecător, strălucit, iar Deng reformatorul convingerilor fundamentale”. Şi următorii lideri şi-au pus amprenta pe evoluţia accelerată a Chinei, menţinând ritmul de creştere economică la aproape 10%.
Mi-e teamă că nu am ştiut să folosim aceste relaţii personale şi această disponibilitate, fie din cauze obiective – pentru că priorităţile noastre erau legate de Uniunea Europeană, de NATO, de normalizarea relaţiilor cu vecinii – fie din cauze subiective – un anumit complex anti-comunist (mă refer, desigur la Traian Băsescu) care însă nu-i "bântuie” nici pe americani, nici pe occidentali.
În felul acesta, am pierdut şansa realizării unor proiecte, în principal de infrastructură, care erau vitale pentru ţara noastră. În felul acesta, am pierdut şansa unor credite care ne-ar fi ajutat să realizăm proiecte importante.
Îmi aduc aminte de impactul extraordinar pe care l-a avut, în China, vizita mea ca prim-ministru al României, în 2003, în timpul epidemiei de SARS –fiind atunci singurul demnitar străin, alături de premierul Raffarin, care a vizitat Beijingul – felul în care am fost primit de preşedintele Hu Jintao