Pe lângă hărțile acelea ce prezentau regiuni punctate cu sfere compuse din feliuțe de de culori diferite, pentru industrie, apoi, alte feliuțe, pentru bogățiile naturale, și, în cazurile bune, adăugau și niște semne ”casteloide” pentru, ați ghicit, castele, biserici, minarete, peșteri și alte obiective de vizitat, mă gândesc că ar mai avea rost încă o sferă, aparte, care să vorbească, tot așa, pe feliuțe, despre sufletul bun și vechi al unei regiuni, al unui oraș. Și, fără îndoială, atunci când este vorba de Blaj, mărimea feliuței de căutat ar ține și de surorile Moldovan, ce mi-au povestit, la început de toamnă, despre lucruri bune și frumoase din Blajul de demult.

Elena Moldovan are 92 de ani iar casa ei de pe Hula Blajului pare o ambasadă a bunului simț. În fapt, ea este cea cu care m-am întreținut în octombrie, într-o vizită la Blaj, sora ei fiind mai mult cea care aducea unele contrapuncte ancorate în realitate. Stau împreună pentru că sora mai mare ”nu știe cînd o fi clipa”, adică momentul cînd s-o duce, după cum explică. Un deux pieces al unor timpuri duse, de lângă care vezi mai bine și mai trist modele și modelele momentului…

Ideea de a întâlni o persoană care ”știe tot ce-a fost” în viața Blajului aparține unui cunoscut de-al meu, teolog greco-catolic, Marcel Cristea, ce mi-a vorbit despre ”bunica lui adoptivă” de acasă. Știm toți: Blajul este încă o inimă a țării ăsteia cu mai multe ceasornice spirituale în piept. Este locul de unde se dă ora în lumea greco-catolică din România, sediul Arhiepiscopiei Majore. Iar acest lucru nu este puțin, chiar dacă, azi, mulți uită ce au însemnat greco-catolicii pentru România. E un fel de Romă, Mica Romă, a celor ce au făcut să scriem azi cu caractere latine, a celor ce au dus învățătura românilor din Transilvania, după unirea cu Roma, din 1700. Nu poți să faci doi pași în centrul Blajului fără să dai de un mon