E firesc să fii, în ziua de azi, mai neîncrezător ca niciodată faţă de oameni? Susceptibil, la fiecare pas? Sau ezitant, instabil, şovăielnic? Sunt întrebări pe care mi le-a adresat, de curând, o cunoştinţă de-a mea, care voia să-şi lămurească nişte experienţe trăite şi nişte întâmplări la care fusese martoră. E adevărat, oamenii au devenit mai reticenţi; au o doză mai mare de neîncredere unii faţă de ceilalţi.
Refuză să mai facă afirmaţii denigratoare la adresa semenilor, în general, şi a oamenilor politici, în special - pentru a evita declanşarea unui scandal. În paranteză fie spus, sunt foarte frecvente certurile între vecini, prieteni, colegi sau rude, pe tema opţiunilor politice. Dacă nu eşti pe aceeaşi baricadă cu susţinătorul unui partid de dreapta (sau de stânga !), rişti să fii împroşcat cu invective. Ba chiar să pui capăt unei amiciţii de o viaţă. Asta ar fi o explicaţie. Dar nu una bătută în cuie. Atitudinea oamenilor, într-un cadru restrâns sau în public, este foarte nuanţată, de la individ la individ. În primul rând, este de bun simţ să nu te angajezi nici cu prietenii de-o viaţă, nici cu vecinii, nici cu unele cunoştinţe întâmplătoare, la "dezbateri" interminabile pe o problemă socială, politică, economică etc. Nu de alta, dar nu ajungi niciodată, sau aproape niciodată, la un rezultat care să-ţi convină. De ce? Unii îl venerează pe x politician, alţii pe y prim-ministru şi aşa mai departe.
Cred că după atâtea experienţe dezastruoase, în România post-decembristă - şi pentru votantul obişnuit, pentru plătitorul de taxe şi impozite - precauţia, la nivel microsocial, a devenit mama înţelepciunii. Nu luăm în calcul mitingurile sau protestele de anvergură, unde se strigă, "jos" cu unii, "sus" cu alţii. Acolo oamenii se simt în largul lor. După care îşi văd de propriul drum. Sau tac şi aşteaptă. În general ştiu ce anume vor, dar nu prea le iese.
