Ceea ce trebuie făcut se face în ma­te­rie de istorie recentă a României: vo­lu­mul II din Istoria comunismului în Româ­nia a apă­rut de curând cu 102 documente, ma­jo­ri­ta­tea inedite, din primii şapte ani ai re­gi­mului Ceauşescu. Este vorba, proba­bil, despre perioada cea mai specta­cu­loa­să, începutul fazei terminale a co­mu­nis­mului european. Epoca în care, con­form datelor oferite de Bogdan Murges­cu în România şi Europa. Acumularea de­ca­la­jelor economice 1500-2010 (Polirom, 2010), ţările blocului comunist s-au apro­piat cel mai mult de nivelul celor oc­ci­den­tale. Epoca despre care vorbeşte Cor­ne­lius Castoriadis (în Domaines de l’homme) ca poststalinism, în România avea să fie adesea foarte diferită de ceea ce se întâmpla în statele vecine. Însă anii aceştia, cu parfumul lor de pro­mi­siuni şi cu brizele de ameninţări, vor rămâne cei mai complecşi din toată po­ves­tea, tristă şi absurdă, a Epocii de Aur.

De aici, însă, încep interpretările. Volumul apare cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“ din România şi al IICCMER, în mandatul Tismăneanu. Or, e foarte clar că acest volum, de alt­fel esenţial pentru oricine este interesat de cunoaşterea istoriei societăţii în care tră­ieşte, coordonat de trei istorici ex­ce­lenţi, cărora nu avem de ce să le re­pro­şăm nimic decisiv, trebuia să fie rodul unei întreprinderi academice, lipsită de orice influenţă politică. Faptul că ei ajung să mulţumească puterii politice în curs (în momentul redactării cărţii) pen­tru sprijinul acordat vădeşte o anomalie instituţională care nu poate să nu con­sune, din punct de vedere procedural cel puţin, cu practici despre care aflăm lucruri foarte interesante din cuprinsul do­cumentelor publicate. Istoria nu tre­buie subordonată în niciun fel politicii,

în­tr-o democraţie manifestă, fiind o în­­tre­prindere al cărei subiectivism inerent nu trebuie augmentat, ci