La un moment dat se răspândi în acea ţară îndepărtată o maladie nouă şi vi­rulentă, care atinse cele mai neaş­tep­ta­te forme şi se întinse pe câmpii şi pe dea­luri, până la cele mai înalte vârfuri de munte şi până la ţărmul neregulat al mă­rii, atinse toate oraşele şi ajunse până în cele mai îndepărtate orăşele, sate, văgăuni şi cotloane.

Nu fusese destul că ţara era aşezată de natură, de întâmplare sau de un zeu, mai spre marginile lumii cunoscute şi ci­vi­lizate. Nu era destul că trebuise să se lase călcată în picioare de tot felul de popu­laţii migratoare cu nume greu de pro­nunţat şi de imperii mai vechi sau mai noi cărora li se năzărise să mai cu­ce­reas­că nişte bucăţi de pământ prin acea parte de lume, cu care apoi nu ştiau ce să mai facă. Nu era destul că ţărişoara asta trebuise vreme de secole să apere „cu pieptu-i de aramă“, cum spusese un bard, poarta dinspre est a continentului de invazia a tot felul de barbari cărora ni­meni nu le mai ştia numărul, după cum susţineau istoricii ei şi-şi închipuiau înflăcăraţi poeţii ei lirici, în vreme ce lumea civilizată nu prea se sinchisea de asta sau i se părea de la sine înţeles.

Acum dăduse năpasta asta nouă pes­te ţara cu pricina. Era o maladie ciu­da­tă, cu care locuitorii ei nu fuseseră obiş­nuiţi de vicisitudinile istorice clasice. Era un fel de formulă magică sau de incantaţie, ar fi zis femeile bătrâne de la ţară, sau un fel de parolă, ar fi zis militarii, de eti­che­tă vrăjită, ar fi zis copiii emancipaţi, care, odată rostită sau scrisă, pusă ca o ştampilă rotundă şi roşie pe fiinţe, si­tua­ţii şi lucruri, transforma miraculos reali­ta­tea în altceva decât păruse a fi până atunci, în ceva mai altfel, mai ochios, mai lucitor, mai mănos, mai nu ştiu cum să zic, în fine, în ceva aidoma ei, ma­la­di­ei. Şi această parolă magică era doar un biet cuvânt, format din şase litere şi pa­tru silabe, c