Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990, Biblioteca Naţională, 27 septembrie-2 decembrie

Duhoarea sângelui vărsat ar fi trebuit să trăznească încă de la intrarea în expoziţia cu nume zăngănitor precum lanţurile de la Sighet. Asta dacă n-ar fi fost la noi şi despre noi. În locul Arcadiei eroismelor artistice in­e­xis­tente, expoziţia prezintă ba­zarul rutinei estetizante, aşa cum a fost el în realitate, aproape o jumătate de se­col: precar, culpabil, com­promisoriu, pseudopro­fe­si­o­nist, vetust, alienant, amo­ral. O cutie neagră plină de culori oarbe la vremuri, la adevăr, la artă chiar; de­gea­ba cauţi în ea pe cineva care să fi luptat cu morile de pumni ale sistemului, pre­cum bătrâna Elisabeta Rizea din Nucşoara. Pretutindeni dai de Baba Ciucurencu din Pangratti, artişti aserviţi regimului până în cea mai lăuntrică fibră, chiar şi atunci când îl ocoleau.

Nimeni n-a luptat cu pensula-n mână, nimeni n-a vârât-o în­tre spiţele secerei şi ciocanului. Toţi şi-au făcut biciclete din cercurile vicioase în care erau închişi şi-au pedalat, buimaci, prin mo­dernisme datate, prin Matisse, Braque, Pi­casso, ba chiar și prin El Greco, ca şi cum dreptul de a întoarce spatele realităţii ar fi fost o libertate. Cultivarea, cu obstinaţie, a unui defetism elitar, culturalist şi esc­a­pist este marea contribuţie la stagnarea mo­rală şi umană a naţiei, pe care au adus-o artiştii. Oroarea stă în artă, dar eroarea în expoziţia care vrea să vândă oroarea ca eroism. Ce este eroic la Boca, Bochiş, Gân­ju, Codiţă, Covaliu, Şetran, Brădean, Ne­del, Şaru, Ţipoia, Sălişteanu, cum au stat în faţa puterii Piliuţă, Ciubotaru, Stendl, Hatmanu, Suhar, Rodica şi Iacob Lazăr, Vasile Grigore, Chira, Alin Gheorghiu, Va­sile Pop-Negreşteanu şi ceilalţi peste 90% dintre cei 300 de artişti din această ex­poziţie?! Cei mai mulți au produs tablouri real