Ieri s-au împărţit ajutoare. De la Uniunea Europeană. Iar. De şase ani încoace, în jur de trei milioane de români stau cu mâna întinsă, la început de toamnă, să primească mâncare. De la o entitate care, culmea, suge mai mult de la statul care-i păstoreşte pe amărâţii susmenţionaţi şi care, paradoxal, cotizează mai mult decât poate, scuzaţi-mi expresia, să absoarbă.
Când am ajuns la Complexul Sf. Spiridon din Berceni erau tot atâtea grade în termometre cât arăta şi ceasul: opt. Doi inşi, la câţiva metri de poartă, urlau milităreşte c-o listă-n mână: ‘escu, ‘opa, ‘mitru. Toţi se înfiinţau, în poziţia ghiocel şi-n ritm cadenţat, la o altă coadă, undeva înăuntru. Pe rând, după un hol alb şi rece, la interval de 15 minute, o uşa strâmbă din termopan scârţâia a fericire. Câte-o faţă, aplecată asupra unor traiste doldora de făină, orez, fasole şi zahăr, lumina, la ieşire, antreul din faţa depozitului cu hrană. Înăuntru zăceau, ca la Ziua Recoltei, câţiva munţi de alimente. Toţi sunt iscăliţi cu pecetea Uniunii şi litere de-o şchiopă, c-un font sobru: „PRODUSUL NU ESTE DE VÂNZARE”. Cuvinte care construiesc, pentru un neiniţiat, un tablou ilar ce spune multe despre cinstea celor care împart.
„Avem soft nou!”, se laudă directorul la a treia procesare reuşită cu presa de faţă. Pe baza unui document de handicap şi-un CNP, calculatorul stabileşte intransigent cine şi la ce are dreptul. Click, click şi imprimata mitraliază o tipizată cu nume şi mai puţin cu două căsuţe bifate: ulei şi bulion. Nimeni nu întreabă de ce şi cum. Peste câteva săptămâni aceeaşi coadă, scăldată-n nervi şi ceaţă, pentru trei sticle şi două borcane. Mai puţin şi pentru domnul Stan. Treningul scămoşat, şapca arsă de soare, barba ca buretele de sârmă şi cearcănele cât pentru o lăuză fac pereche cu mâinile uscate de frig şi bătrâneţe. Până şi plasticul care înveleşte hârtiile, pe care îl pune l